O mare parte din copilarie mi-am petrecut-o la tara, iar una din cele mai mari bucrii ale mele, o constituia pe atunci, nucul din curtea bunicii.Ma cataram cat de sus puteam si ma uita Dumnezeu acolo(ore intregi) si totusi orele treceau fericite.Ma uitam la pasari, faceam forme din nori si era suficient pentru a numi ziua una fericita! Cascam ochii mari la orice…totul era fascinant si nu mai stiu daca ma suparam vreodata…stiu doar ca ma deranja ca uneori trebuia sa ma dau jos din nuc, ca tipa mamaia sa vin la masa.
Totul era simplu, fiecare zi era la fel si nucul era mereu acolo…nu mi se parea monoton ci frumos si atat. Am mai crescut putin si m-am imprietenit si cu Argesul(trecea prin spatele casei si m-a salutat).Nu mi-am uitat nici primul prieten, dar cum nu puteam sa il iau cu mine, imi imparteam timpul la 2(pardon la 3…mai si mancam).
Apoi am crescut !!! Mi-am impartit timpul la 100 si in toate 100 nu era nici Argesul nici nucul.
Mai trec pe ma mamaia din cand in cand(inainte nu vroiam sa plec nicicand de acolo)si mai vad si nucul.Ma uit la el cu ochii mici de copil mare…si stiu ca el e la fel…doar eu sunt alta.
M-am suit o data si parea mai mic si in 5 minute deja vorbeam la telefon de plictiseala…am trecut pe la Arges si cu aceeasi ochi mici l-am vazut doar murdar. Nu mai pot fi copil…e clar…si mi-e un dor de ochii mei mari…
Fericirea mi-a fost mai aproape ca oricand atunci…era atat de simplu totul…era atat de bun si de colorat si de viu…si de copil…
De cate ori vad un nuc…ma incearca gustul copilariei…dar dispare atat de repede ………………..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu